Terapie

ma asez pe canapea.

las privirea sa se joace cu punctele solide de var de pe tavan.

ma gandesc la nimicul ala ce ma enerveaza!
imi pun intrebari stupide: "Ce ar fi fost daca?"

"Cum ar fi daca?"
"Ce ar trebui sa fac sa..?"

dar degeaba, pentru ca niciun raspuns nu se naste din imaginatia asta stupid de amortita de intrebari.

ca la orice judecata, palmele mele asudate incep sa se raceasca, picioarele de dincolo de spatarul canapelei devin reci si grele, imobile: e clar..sunt vinovata!
astept sentinta si penitenta!
nu am facut nimic gresit!
dar intelectul sta, mediteaza, desi eu nu gandesc nimic; exact:nimicul ala straniu de dur!
***

senzatia aia de parere de rau..

ma asfixiaza.

am numarat deja mia de puncte albe si tot atatea umbre ale acestora..

o iau de la capat

imi da cu eroare!

sunt deja o mie una de "bube" ciudate pe tavan!
nimicul asta nu doar ca ma critica pe mine, ci ma si induce in eroare..

vad parti din filmul ala stupid si gretos al vietii mele

vad temerile oribile si insuportabile nascute din nimic; iar nimicul ala!
nu am insa curajul de a le pomeni; inchid ochii, renunt sa vad fiecare persoana draga ranita de mine, refuz sa cred ca am dezamagit vreodata pe cineva!
asa ca ma ridic si plec..

**

"Acesta este tratamentul pe care trebuie sa-l urmati..!"