O zi...

Cate minciuni ni se spun atunci cand cineva drag noua pleaca departe?
Infinite... Dar cu ce scop? Sa ne faca sa credem ce? Ca el/ea este plecata intr-o lunga calatorie de afaceri, ca va reveni in tara in curand si ca totul va fi ca la inceput... Ce tradare a realitatii lipsita de scrupule...

Nu-si dau seama ca e prea tarziu sa faci o asemenea afirmatie?! Ca deja el/ea niciodata nu va veni inapoi?!

Trist...

"Poate intr-o zi vom fi din nou impreuna!"

Acea "o zi" nu poate veni asa repede... niciodata nu vom cauta acea cale de a ne revedea oamenii dragi..niciodata!

Pentru ca ii uitam cu fiecare secunda, minut, ora sau an care trece... ei insa nu ne uita acolo sus!
Sunt zile in care sentinta la moarte pare mai usoara, mai dulce, mai infima, iar sufletul pare ca atinge o culme nevazuta si neatinsa de nimeni altcineva vreodata.

Moartea e ca o minciuna menita sa te sufoce permanent, intre realitatea potrivnica tie... Incercarea de a te apropia de necunoscut e cu mult mai lugubra cu cat simti detasarea spirituala...devii una cu o alta viata...

Intr-o singura zi...

**

Ai vazut ce repede sa amana lucrurile, intalnirile, sau orice tine de o reuniune la care chiar nu ai chef sa ajungi?

Pe mine una ma deranjaza sa tot aud

"O lasam pe maine, azi chiar nu pot veni, s-a intrezarit ceva...Si pnm nu pot ajunge!"

" Hai ca nu pot acum, las-o pe alta data...!"

Si stai asa si te gandesti de ce nu ziua de maine nu e azi?

La fel cum azi nu e maine?

De ce sa nu schimbi sensul zilelor, de ce sa nu faci altfel

de ce sa nu fie azi maine

cum maine poate fi azi?...

Dar nici n-am apucat să-ţi spun…



Uite cum plâng norii…
Până şi ei te caută, te simt acolo departe sus!
Au trecut… nici nu mai ştiu…5 luni de când sufletul tău a decis să mă părăsească… tu însă eşti lângă mine… te simt!
adesea îmi vorbeşti, nu?
Te aud.. un glas ciudat, înfundat… ca un tunet, aşa de ciudat… ai plecat! Însă cu ce drept? Te-am lăsat eu să pleci aşa fără să mă anunţi? Fără să mă ierţi? Fără să mă mai vezi o singură dată…
Nu mă auzi, nu? De ce să mă auzi? Te-aş plictisi cu aberaţiile mele, nu?
Hai să ne amintim cum era când stăteam împreună aici! Aici!?
Unde eşti?!
Nu vezi că mă răneşti cu tăcerea asta ciudată, impregnată cu un zgomot care mă asurzeşte?
Mai ştii când ai venit odată? Erai pe un drum nu tocmai străin, erai fericit, îmi zâmbeai, mă vedeai, mă auzeai… m-ai luat în braţe pentru un moment… de unde era să ştiu că nu mai aveam să te mai revăd?...
Parcă nu mi-ai spus absolut nimic… tăcut, în lumea ta ai plecat!
Ai plecat ca să pleci acolo unde plecarea este fără întoarcere…
De ce nu vii? De ce stai acolo… Acolo unde totul este altfel?
Te-am văzut Atunci… m-ai văzut? M-ai simţit? Ai văzut ce am văzut şi eu?
Erai aşa rece… nu mă vedeai…mă uitasei…vroiai să dormi, dormi acum intr-o răceală morbidă… plângeam în timp ce te strigam…oare m-ai auzit? Oare ai prins acea lacrimă ce cădea pe obrazul meu peste ochii tăi?...
Răsuflarea ta era gheaţă, ochii tăi erau negri… însă ai decis să pleci…
Nu ţi-ai văzut lumea?
Gata?
Pleci iar?
Iar nu mai vii?
Vii doar când vrei?
Dar nici n-am apucat să-ţi spun…
Îmi pare rău…
(pentru M.C.V.)

Iubirea...un fir de iris...



Mergi pe stradă şi vezi diverse cupluri care se ţin de mână, care par să se contopească lent, cu fiecare pas făcut…
Mai auzi o şoaptă: „ce bine că eşti!”… un alint, un ghiont care să atragă atenţia lui, dându-i de înţeles că acolo lângă el se află o persoană specială, o fiinţă fragedă ca o căprioară care are nevoie de el… de UN EL…
Iubirea este aşa… este un sentiment profund, pierdut de un spaţiu ludic, de un spaţiu închis…este un sentiment fără falduri, fără teamă, fără prea multe vorbe…
Deşi raportarea la iubire nu este aceea cu care practic suntem obişnuiţi zilnic… ci mă refer la iubirea aceea jucăuşă, prin intermediul căreia ne transformăm iar în nişte mici copii, care visează la un cer înalt împreună cu un el sau cu o ea…
Iubirea se află în noi…trăieşte acolo adânc uitată în inimi… da…uitată…
Ce este de fapt iubirea?
Este vreun ring de dans? O sală plină de suflete? Un puternic val de ploaie?...
*
Timpul decide multe… iubirea depinde intr-un mod ciudat de timp…totul pare sa se întâmple in defavoarea noastră… iubirea se uită, ne uităm şi pe noi chiar…parcă devine obişnuinţă…
Este imposibilă întoarcerea timpului, este irevocabilă… deşi el fuge reproşabil… parcă îţi fură vorba aia dulce, parcă nu mai avem timp să povestim un simplu pasaj din săracul nostru peisaj…
Tu mai ai timp să zici „Te iubesc” ?
Se pare că nu…

Fără titlu…


Ciudăţeniile se nasc cu probleme comportamentale, cresc având probleme comportamentale, au o adolescenţă plină de probleme comportamentale, însă eu tind să cred că aceste ciudăţenii vor îmbătrânii ca nişte genii..
Este hilar când stai să asculţi prostiile debitate de acele persoane care cică sunt deştepte, care cică au o minte briliantă, care cică au construit absolut tot ce au azi pe propria spinare… Tind să cred că raţiunea umană îşi înrădăcinează sinapsele adânc…puţini putând să ajungă la adevăratul spirit şi adevărata mentalitate…
Se râde zilnic de genialitate… de fapt se ia în derâdere tot ce ţine de genii: „geniile gândesc la fel!”
Dar de unde ştii? Poate că mentalităţile erau identice, dar poate că ziceau la fel, făceau altfel, poate că nici nu îşi mărturiseau frământările profesionale… Doar geniile erau genii şi găseau rezolvările cu orice mijloace…
Ţi-aminteşti cum părinţii, bunicii, cunoştinţele, mai rar fraţii sau surorile, îţi spuneau că eşti un mic geniu? Parcă vibrai…deşi erai conştient că nu făcusei mare brânză şi că pur şi simplu te laudă şi pentru faptul că eşti doar un copil.
Ce? Vrei să spui că ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată asta?
Înseamnă că, ori părinţii tăi nu ţi-au văzut potenţialul, ori genialitatea ta s-a dezvoltat târziu…
Pare aberant, ciudat…dar omul este o fire raţională capabilă de a dezvota o chestie, o materie mult căutată si invidiată prin care să pună bazele unei noi lumi, unei noi activităţi mondiale…
De multe ori, deşi eşti convins că totul este făcut pentru un anumit motiv, scop, genialitatea poate juca feste… reapar acele tulburări de comportament, ciudate de altfel.
Te enervezi subit, renunţi la postura de victima, devii chiar una cu asasinul, ucizi tot ce ai creat până în momentul de faţă, uiţi cine eşti, laşi furia să te doboare, urci munţii apoi îi cobori până în iad, uitând adevărata faţă angelică a liniştii interioare…

*

uneori simt cum totul sună altfel…parcă nici nu m-aş afla în locul acesta.. parcă m-aş prăbuşi într-o prăpastie adâncă de mii de ani, unde totul se rezumă la ură-nervi, ură-fugă de adevăr, ură-ţipete şi totul negru…
mă scufund încet…totul e în ceaţă când absolut totul pare ieşit de sub control, atunci când nimic nu-ţi mai permite să vezi totul din alt unghi…

*

- Auzi?
- Ce?
- Auzi ce aud şi eu? Acea mirifică simfonie ce îmi îmbată urechile şi mi le astupă fără nici un efort major?...
- Tu te auzi? Vorbeşti în dodii…
- Ascultă acordul acesta de pian… îmi urcă sufletul în tavan…mi-l coboară apoi îndărăt cu toate că mai vreau aşa un zbor splendid..
- Taci!! Vorbeşti prostii, aberezi…cum poţi minţii în halul acesta? Nu aud absolut nimic…eşti nebună femeie…
Tac… tu nu vezi!? Urluuu… de ce nu auzi şi tu? Cum te poţi îndoi într-atâta de mine?
Vorbele sunt fără prisos aici… plec departe şi las în urmă tot…plec cu muzica…te las în urmă umbră neagră neconturată de trecut sumbru neşters!
Nu meriţi o lacrimă vărsată…nici măcar sângele ce prin vene îţi poartă nimicul…
Ura fără titlu…

Vals


Nu cred că există persoană care să nu fi dansat măcar odată Vals, Vals Vienez în acele săli imense, somptuoase…pe acordurile muzicii unei orchestre care pur şi simplu te obligă să o onorezi cu un dans…
Sunetele dramatice scoase de un pian vechi aproape dărâmat de bătrâneţe te îmbie să-i asculţi amarul… Scripca te imobilizează în timp ce te hipnotizează cu zgomotu-i glacial… Basul este ca un mic bondar care parcă se plimbă în jurul tău mai mult să te ameţească… Sunetele se împletesc în jurul tău, le simţi…dar oare poţi dansa?

*

Adesea cuvintele sunt de prisos când moarte acaparează viaţa unei fiinţe dragi…
Se mai trezeşte unul să mai zică:”A intrat în anul morţii!” sau „nu mai are mult…se curăţă cât de curând…”
Regretele sunt de prisos…sunt chiar ipocrite…
Dar până la urma.. moartea este CE?
Un ce? Un om? Un zeu? O pasăre? O furtună?
NU!
Moartea este teama, frigul, sufocarea, căldura excesivă, furia, moartea este acel punct limită al unei vieţi ajunse la finalul puterilor… un sfârşit…

*

-Copilărie?
Te-aş întreba cam ce este ea?
Există cu adevărat?
Eu una n-am găsit-o nici acum… dacă se ascunde de mine?
Adică poate nu a vrut să vină la mine… poate s-a supărat fără motiv pe mine!
Adică…uite cât am căutat-o şi uite că tot nu am găsit-o…
-Nu se ascunde…
E doar un duh…uită-te în oglinda asta…
- Ce mi-ai făcut la chip, la corp?
Sunt hidos…
- Nu.. eşti bătrân doar.. anii şi-au rostit cuvintele peste deceniile tale… copilăria ta uite-o plecată pe alt meleag...acolo unde tu eşti încă copil, dar uită-te pe tine aici… bătrân, copil însă!
Copilăria nu este decât o pată de cerneală într-un pahar cu apă…odată cu timpul culoarea albastră trece… la fel ca visele, la fel ca anii…fără ca nimeni să poată opri în loc procesul!
Uită-te în oglinda asta ori de câte ori simţi nevoia de a copilări…
Doar ea îţi vede adevăratul chip
Şi împreună cu ea mă vei vedea pe mine
Copilăria mult căutată…

Literatura-partea a II-a

Literatura era ca o prinţesă, adânc ascunsă între păduri, ferită de privirile insistente ale neştiutorilor. Se ascundea de mulţi, însă ea se arăta numai celor fermecaţi într-adevăr de puterile sale.
Curând ea deveni tot mai cunoscută şi mai iubită de popoarele de peste mări şi ţări, iar tot ce era negru, urât şi lugubru dispăru în trecut lăsând soarele să se joace în jurul minunatei lumi a literaturii.
Nu se ştia cum, de unde sau în ce fel luau naştere nişte simple personaje care treceau prin felurite încercări pentru diferite misiuni... dar odată, un flăcău curios şi mai ales curajos pleca la drum în căutarea reginei şi a regatului său.
Flăcăul nostru era sărac, părinţii săi nu mai trăiau; se zicea că el ar fi fost crescut de un vulture, iar semnul distinctiv de pe braţul flăcăului sub formă de coroană ar fi fost crestat în piele la naştere de către vulturul însuşi.
Flăcăul mergea şi mergea, cu speranţa în suflet că va găsi regina Literatură, însă între timp, vrăjitoarea ţărilor şi mărilor, stăpâna bufniţelor şi a cucuvelelor măsluia un plan cu ajutorul căruia să îngreuneze drumul flăcăului, iar astfel el să rămână un ignorant pentru tot restul vieţii. Istoria specifică lupta îngrozitoare dintre vrăjitoarea Analfabette si Literatură, luptă în care regina reuşise într-un final să îşi învingă duşmanca, închizând-o într-un cufăr aruncat în prăpastia Lenei.
Se pare că nepăsarea vrăjitoarei devenise atât de mare încât nici măcar cufărul nu mai putu suporta greutatea indolenţei sale, eliberând-o în cele din urmă.
Acum că vrăjitoarea cea rea evadase şi că ştia drumul flăcăului, aceasta îşi găsi repede ajutoare fidele care să o ajute la prepararea poţiunilor, care să-l împotmolească pe băiat. Presărând într-un ceaun litere buchisite, mânzgăleli, foi rupte, ciuntite, poze cu căpcăuni (e posibil ca scriitorul acestei poveşti, adică eu, să fi exagerat un pic cu plasarea în timp şi spaţiu, dar să ne imaginăm că pe atunci erau imprimante Cannon color) şi cu cele mai urâte vrăjitoare din ţinut, obţinuse un urât spân Caciorescu, căruia îi întrebuinţă degrabă să îl găsească pe flăcău. Caciorescu, cu o figură tâmpă şi bleagă şi tot ce vreţi plecă la drum.
Probabil vă veţi întreba de ce Analfabette îl vâna pe baiat, va spun eu de ce: pentru că ardoarea lui depăşea orice limite, iar aceasta zgripţuroaică nu putea înţelege de unde atâta dorinţă...
T recură zile, luni, ani, dar Caciorescu nu se intoarse pe semne că era prea bătut în cap...
Flăcăul era din ce în ce mai aproape de ţinutul reginei Literaturii, însă un impediment major apăru pe neaşteptate. Un nor ca de plumb îl încolţi deodată, îl făcu să se simtă captiv şi slăbit. De unde credeţi că venea acest nor? Simplu: de la “vrăjicioară”, cum îi zise flăcăul, care ştia că în tot acest timp o putere malefică îl urmărea.
“ Vrăjicioaro, vrăjicioaro! Tu te pui cu mine, cum s-au pus mulţi cu tine. Dar tu nu ştii două lucruri: că la mine ca parinţi îi am pe vulturi şi ca naşi pe norii mândri. Din înaltul ceriului eu îmi iau puterile şi îmi cânt cântările, dară tu? Tu din lene te înalţi, cu regina te tot baţi, nu ştii o frază să zici, mai ai şi complici... ce v-oi fi făcut eu vouă?”
“ Da d’un’ îţi veni că io nu prea poci citi? De complici să nu te iei, că ei chiar îmi sunt fidei! Iar apoi, tu să nu-mi zici că îmi rezişti alor mele mari puteri”
“Babo, babo...” şi zicând aste vorbe, din adâncul cerului, un vulture gigant, cu pene de foc înşfăcă zgripţuroaica vrajitoare şi o aruncă in mare, unde se transformă în sare... oare d’aia o fi sărată marea?
Complicii fură azvârliţi în ţara lui pogonici, unde copilaşi draguţi fură învăţaţi de mici ce înseamnă hărnicia şi iubirea.
Între timp, curajosul nostru personaj se apropia cu paşi repezi de regatul reginei, printre punţi de gheaţă, printre grinzi de foc, peste balauri imenşi de ură şi răceală, ajutat fiind de bunul său prieten vultur.
Apropo, ştiţi ce s-a întâmplat cu acel specimen creat de Analfabette?
M-am întâlnit cu dumnealui în drum spre Literatură, însă cum mintea nu l-a dus, nu m-a recunoscut, aşa că a luat-o la perpedes prin păduri, rătăcind printre ororile şi fiarele codrului. Dar el a fost cel care m-a salvat, cel care a atenţionat vulturul de pericolul în care mă aflam.
Aş putea continua la infinit povestea, dacă nu aş şti că băiatul reuşeşte să ajungă la Literatură, în cel mai înalt vârf al puterii sale, în cel mai interzis şi mai imposibil loc posibil.
Dacă n-aş şti că acel copil sunt eu, cu siguranţă nu v-aş povesti aşa ceva.
De ce?
Pentru că nu aş mai fi sigur pe spusele mele, pentru că ar însemna să mint, pentru că ar însemna că mi-aş înşela cel mai bun prieten şi tovarăş, Vulturele, ce mă ajută să străbat nemărginitele ceruri. Evident că întreg ţinutul a rămas împietrit la vederea mea la picioarele Măriei Sale.Aceasta mi-a înmânat dragostea de literatură şi puterea de a rezista oricărei “vrăjiciori” şi oricărui “Caciorescu”.
Si ce s-a întamplat cu mine? Aaa, păi nu ţi-ai dat seama unde eram eu? Mă aflam într-o bibilotecă sforăind după lungi lecturi de sală. Se pare că băltoaca de salivă de pe cărti nu venea de la catelul meu Caciorescu,ci de la mine, asa că nu mă pârî bibliotecarei pentru că e în stare să mă transforme într-un vrăjicior!
Şi iată cum eu… Am încălecat pe un măgar, am mâncat un bondar care v-a încântat cu minciuni mari, gogonate, adorate, înfrânate;minciunele cu cucuie-adevărate, căpătate din cetate. Iar bondarul mic de tot a zburat spre Pacific, dar voi nu v-aţi plictisit?

Valorile unei vieţi...

Într-adevăr, trăim într-o lume din ce în ce mai privată de adevăratele valori care să pună în mişcare o civilizaţie. Mi se întâmplă adesea să stau şi să privesc cum ţara noastră şi nu numai, se teleportează într-o Epocă a Pietrei Neşlefuite, în care Piatra Filosofală încă nu s-a născut, iar noi nu trăim decât pentru bani şi afaceri...
Care sunt valorile după care mă ghidez eu în viaţă?
Până în momentul de faţă m-am orientat în viaţă după un set mai amplu de aspecte comportamentale, într-un fel impuse, într-un fel dobândite pe parcurs: corectitudinea, respectul, ambiţia, competenţa, bunul simţ şi multe altele, ce sunt prea modeste să se facă auzite sau să devină faimoase.
Câte mondenităţi “modeste” nu apar ca ciupercile după ploaie, care cică sunt “adevăratele valori” ale societăţii în care trăim? Câte piţipoance să ne mai oripileze prin apariţia lor la televizor?
Mai nou, valorile sunt înlocuite cu nonvalori în stare de putrefacţie, care nu trăiesc decât pentru faimă şi pentru un mediu de viaţă cât mai plin de SPA-uri şi întâlniri mondene pe Dorobanţi... Oare acesta să fie doar începutul generaţiilor următoare? Oare păpuşile vor fi înlocuite cu ruj şi farduri încă din faşă, sau vom îndura un asediu de prostie şi imoralitate oriunde vom privi? Om trăi şi om vedea...
Care sunt valorile după care aş vrea să se ghideze şi alţii din jurul meu?
E mai greu, ţinând cont de faptul că în ziua de azi nu mai poţi impune cuiva să gândească într-un anume fel. Valorile nu pot fi injectate în atitudinile, aptitudinile, sau în capacităţile intelectuale pe care le ţine sub cheie o persoană, ci ele se dobândesc în drum spre adevărul vieţii. Deci nu aş putea hotărî în locul altcuiva, ar fi ca şi cum aş intra prin efracţie într-o locuinţă străină...
Însă cred că valorile cele mai importante ce trebuie să le urmăm în viaţă şi pe care le-aş recomanda şi celorlalţi ar fi CORECTITUDINEA, RĂBDAREA şi AMBIŢIA. Uite că aşa respect şi cerinţa de a realiza un top 3 al valorilor pe care mi le însuşesc.
De ce corectitudine? Pentru că şi eu ştiu cum este să furi altuia ideile şi să te dai mare cu munca altuia! Poate părea ciudat şi nefiresc, dar pot spune că aşa a fost posibilă transformarea mea dintr-un mic hoţ într-o persoană nu tocilară, ci deşteaptă. Apoi am simţit cum este să ai parte de laude pe propria muncă şi pe propria minte. Sunt tot felul de oameni, pe care nu îi vezi acum, cât sunt de parşivi şi cu câtă lejeritate îşi laudă o muncă străină de puterile lor... Aşa că în viaţă, e bine să faci măcar o singură greşală din care să înveţi pentru toată viaţa.
Răbdare? Da, cu răbdarea deschizi mările, oceanele, le treci fără griji, dar trebuie să ştii să o îngrijeşti. Am colegi foarte talentaţi la pictură, însă dacă îi pui să-ţi picteze ceva, nu au pic de răbdare. De ce? De lene sau din simplul motiv că la ei răbdarea este mai puţin dezvoltată. Fără răbdare, o adevărată valoare artistică nu se naşte niciodată. Această mică trăsătură a fost atât de necesară în arta clasică, contemporană şi nu numai. Dacă priveşti Turnul Eiffel te închini de câtă răbdare a avut Eiffel în construirea gigantului şi multe alte capodopere... care chiar au pus răbdarea unora la încercare.
AMBIŢIA este mama valorilor. Ea te face să simţi prin sânge dorinţa de competiţie şi să vezi adevărata faţă a combatanţilor. Participând la tot felul de concursuri şcolare am văzut mulţi elevi cu adevărat determinaţi să ia cel puţin o menţiune, asta da ambiţie... Dar uneori ambiţia şi accederea spre mai mult te pot individualiza şi pot da naştere unor competiţii acerbe care să degenereze în invidii şi ură.
Finisarea valorilor se face în timp, cu răbdare şi putere de fier, însă cu ajutorul unui Gandalf mai înţelept, unui Dumbledore mai sur şi a unor vrăji mult mai puternice, sunt deja la jumătatea drumului de a deveni un om valoros cu valori valoroase. De la o anumită vârstă aceşti vrăjitori vor dispărea, iar noi vom fi nevoiţi să le luăm locul şi să creăm, să dăm lumii valori care să reprezinte ginta românească.
Până la acea vârstă, însă, este important să pui valorile pe primul loc, până când acestea vor hotărî că mai sunt copii care au nevoie de ele să-i îndrume pe un traseu anevoios. După, rămâne la alegerea ta cam pe ce loc le distribui.
Bunul simţ, cinstea, corectitudinea, empatia, grija pentru natură nu sunt handicapuri, aaa, că sunt ele văzute de ignoranţi ca handicapuri asta e altă treabă... Dar eu sunt de părere că acestea sunt dovada vie că valorile există, trăiesc prin noi, respiră aerul nostru şi îl filtrează şi mănâncă nonvalorile ce ne înconjoară. Bunul simţ, corectitudinea sunt poliţiştii cerebro-comunitari, cinstea şi grija pentru natură sunt inamicii publici ai escrocilor şi a mondenităţilor, iar empatia te fereşte de păpuşile “Malibu Barbie” botoxate şi siliconate, ajutându-te să te pui în locul unui copac, în locul unui cerşetor sau chiar în locul pavajului pe care îl călcăm zilnic...
Se schimbă valorile de la o generaţie la alta ? Ce ar trebui făcut pentru ca să se schimbe în sensul în care vrei eu?
Dacă se schimbă?
Se transformă până la zero absolut, până nu mai rămâne nimic din valorile iniţiatoare care te făceau altfel... generaţiile viitoare vor ignora tot ce se va întâmpla în jurul lor, se vor refugia în lumea IT-istă, lume lipsită de valori morale... Poate doar un miracol va mai ţine în viaţă moralitatea şi vecinii săi.
Dar cine credeţi că mi-ar acorda un pic de atenţie în încercarea de a face o schimbare? Vă spun eu:NIMENI! Şi sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată la ce aş putea face eu, un om atât de mic, pentru o societate atât de mare şi de ignorantă.
Ce aş putea face eu?

De la ştiinţa, la literatură[didactic]

Voi aborda subiectul acesta numit „ De la ştiinţă, la literatură” într-un mod mai aparte, aş zice eu mai original...
Cerând sprijinul unei doamne profesoare pentru realizarea acestui referat, cum i-aş zice eu, mi s-a sugerat raportarea la operele literare ale lui Jules Verne, care, dacă stau mai bine să mă gândesc, era un geniu, imaginându-şi toate acele călătorii cu submarine la nu ştiu cate leghe sub mări, sau cu mult ca tehnologia să erupă, el practic îşi închipuia călătorii cu tot felul de instrumente de zburat care mai de care mai complicate. Probabil că a pornit de la inventiile lui da Vinci... ulterior, cu ocazia acestui simpozion, precum orice tânăr pasionat de investigat arhive şi tot felul de surse, am căutat pe internet câteva dintre invenţiile lui Leonardo da Vinci. Mă veţi întreba cam ce legatură are această personalitate cu literatura de consum, sau cu orice alt tip de literatură existent? ... Răspunsul este foarte simplu- Leonardo da Vinci a inventat scrisul in oglindă. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care acesta a adoptat acest gen ciudat de scriere, insă era cu certitudine mai uşor pentru el să umple pagină după pagină cu tot felul de schiţe şi înscrieri. Este posibil ca in acest fel să îşi fi apărat ideile, invenţiile si descoperirile de adversarii săi. Se spune că el chiar a exersat scrierea cu mâna stangă, el chiar îşi perfecţionase acest stil, incât nu mai avea nevoie de nicio oglindă. Aici intervine întrebarea: pe da Vinci nu îl afecta ambidextria? Totuşi s-au tot făcut studii care atestă boli cerebrale în cazul interschimbării mâinilor... o altă enigmă in palmaresul Da Vinci.
Oricare ar fi fost motivul, însemnările italianului au dat multă durere de cap oamenilor de ştiinţă, care au incercat să le descifreze, mai ales că da Vinci folosea deseori coduri sau anagrame...
Pot spune că literatura este prezentă peste tot?
Gen in jurnalele de bord ale marilor căpitani de la bordurile marilor vapoare, în coresondenţele dintre mai marii păturii sociale şi scriitori,(vezi corespondenţele literare dintre Carmen-Sylva şi Eminescu).
Ca o mică poetesă abia la început de drum, aleg să citesc cărţi de literatură, nu după autor ci după titlu... literatura pentru mine este, să zic, un fel de refugiu. O vacanţă ieftină în Hawaii, pe care o pun în aplicare fără efort fizic(posibil efort visual)citind povestea lui “Robinson Crusoe”. Pot ajunge la Palatul Buckingham doar rezervând locuri în “Călătoriile lui Guliver”. Pot traversa Transilvania la un pahar răcoritor alături de “Dracula” lui Bram Stocker. Deci se pare că pot face multe călătorii într-un univers mai mult sau mai puţin real. Literatura, ori o simţi în sânge, clocotind cu fiecare paragraf, pagină, capitol citit, ori nu o simţi deloc... de ce? Pentru că te ia somnul citind 3-4 rânduri amărâte, d-aia, de ce? Îţi vei spune că este din cauza bairamului dat acum două săptămâni în cinstea nu stiu cui, iar tu chiar crezi chestia asta... Pot spune cu multă jenă şi cu mult regret că şi mie mi se intâmplă, in fond suntem oameni...
Noi suntem literatură, noi evoluăm, literatura evoluează, nu rămâne pe loc şi nu ignoră tinere talente, ci ea le prelucrează, le educă si le aduce în prim plan, le împinge în faţă pentru a le transforma in monştri sacri, în nişte mutanţi, care gândesc pur şi simplu LITERATURĂ!
Încă rememorez poveştile mamei mele de acum câţiva ani, când, curioasă încercam să desluşesc “misterele comunismului”, ce să mai... eram o mică Sherlock Holmes şi o “şpioancă”. Îmi spunea de tot ce se petrecea în vremea tovarăşului Ceauşescu. Totul părea năruit, dar odată cu căderea comunismului, lucrurile şi-au format un curs, care în prezent nu se mai respectă. Aţi putea spune că aberez, dar veti vedea că am evitat un subiect delicat, care chiar nu mă priveşte, vrând să ajung la partea pe care eu o numesc LITERATURĂ DE CONSUM VIZUAL-TEATRUL. Exista pe atunci (anii 80-90) o revistă, dacă nu mă inşel, numită, MAMA BOEMA la care se scriau comedii si satire de îti era mai mare dragul să le asculţi şi mai ales să le vezi interpretate de actori adevăraţi.
Acum două zile, schimbând canalele de televiziune de colo-colo, opresc pe TVR1, unde doamna Stela Popescu, nu pot spune că se lamenta de destinul revistei, ci mai mult blama noua generaţie de refugiul in televiziune şi de neimplicare indeajuns intr-o astfel de provocare, pe care o reprezintă teatrul. Să luăm ca exemple marii actori români, unii dintre ei trecuţi în nefiinţă, iar alţii încă aflaţi sub semnul vieţii. Erau aplaudaţi incontinuu la sfârşitul spectacolului. Au fost piese de teatru care s-au jucat timp de ani in şir cu casa inchisă (vezi “Preşul”-Ion Băşieşu,”Plicul“- Liviu Rebreanu). Concluzia? Cu un scenariu de mare angajament, care să promită o audienţă copleşitoare şi nu numai, poţi avea într-adevăr TEATRUL. Ce poate face literatura domne’!
Se poate observa că viaţa însăşi este plină de literatură, că fără literatură mulţi nu ar fi ajuns ceea ce sunt in momentul de faţă...nici măcar eu!
Cred că generaţiile următoare vor ignora cu vehemenţă răspândirea literaturii, indiferent de căile pe care aceasta a ajuns in atenţia noastră din cele mai vechi timpuri.
Ştiinţa cu siguranţă va persevera, se va transforma, urmărind acelaşi drum, însă întrebarea este, oare literatura va fi atât de isteaţă să persevereze în această competiţie dură, oare va exista cineva care în timp ce citeşte să îşi închipuiască o scenă,niste personaje, si un décor dezlipit din paginile de ‘net cu tot felul de wallpaper-e? Oare va simţi mireasma literaturii, va vorbi cu ea, o va înţelege?
Literatura se îndreaptă probabil spre un drum măreţ, nu al pierzaniei, nu ironic vorbind, ci la modul serios, un drum pe care un călător să se oprească contemplând-o şi luând-o acasă pentru a o creşte, pentru a îi reaminti menirea, pentru a-i face cunoştinţă cu tot ce inseamnă identitatea ei in calitate de literatură...
Oare se va întâmpla?
Speranţa unei minuni stă într-o singură filă de carte, nu într-un capitol şi nici într-un amalgam de cărţi.
Voi termina la fel, tot în aceeaşi notă originală...
Sper ca aberaţiile de mai sus să ajungă la urechile cui trebuie şi sper ca geniile (nu talente) tinere sa pună piciorul în prag în ceea ce priveşte scrierea de literatură, fie ea dramă, fie ea poveşti de adormit copii, fie ea literatură ştiinţifică şi să scrie pentru ca nu pierd nimic. Practic timpul se opreşte în loc pentru genii, în timp ce pentru ceilalţi...

Adolescenta

Cred că majoritatea tinerilor au diverse ocupaţii: colecţionează timbre dintre cele mai diverse şi mai rare, compun tot felul de poezii şi poveşti fanteziste, pictează pe peretele alăturat pupitrului lor...dar poate că şi eu fac la fel...dar ce să-i faci? Asta este adolescenţa...

Vorbind de adolescenţă...mulţi spun că adolescenţa începe încă de la pubertate...dar întrebarea e alta: s-a incercat vreodată vreo definiţie clară? Eee...dacă nu, las’c-o încerc eu! Adolescenţa este acel almanah plin de poze şi flash-uri dintr-ale vietii de liceu, sau acel caiet, în care înainte de o anumită oră în care dai test, îţi notezi ultimele copiuţe în caz că profa îţi dă ceva prea greu, sau poate fi chiar acea viaţă desenată şi reprezentată printr-o revistă de benzi desenate...

Viaţa mea de adolescent nu este una extrem de trendy sau cool...din contră, tind să cred că majoritatea timpului petrecut face parte dintr-o piesă de treatu cu păpuşi, în care păpuşarul se descotoroseşte de oricare papuşă care nu satisface un anumit criteriu al teatrului astfel,acesta încearcă să scoată de la naftalină alte vechituri pe care să le cârpească si cu care să îşi etaleze numere dintre cele mai vaste dar dintre cele mai obişnuite şi mai monotone...

Pun pariu că majoritatea fetelor se ceartă cu mamele lor pe baza hainelor...e ceva normal; cel puţin când vine vorba de aspectele vestimentare total opuse dintre copii şi părinţi. Totul face parte din acest lung metraj numit ADOLESCENŢĂ.

NU TOTUL ESTE ROZ ÎNTR-O ASTFEL DE LUME,mi se spunea de cele mai multe ori , dar nu băgam în seamă toate lucrurile ce mi-erau şoptite la ureche în mod repetat precum o placă de patefon stricată, deşi ştiam că sunt pericole la tot pasul. Toţi ceilalţi prieteni din anturajul meu fumau, eu eram oaia neagră a familiei, cum s-ar spune; toti avem momente de slăbiciune însă eu am găsit tăria să nu cedez şi să mă păstrez aşa cum mă ştiu astăzi: unică prin propria-mi încăpăţânare şi gândire. Dar nu toţi au reuşit să treacă de etapa asta de iniţiere într-ale lumii crude, unul dintre acei îngeri a căzut prea devreme pe frontul războiului dur dintre realitate şi utopie... iar acum probabil şi-a găsit pacea interioară acolo printre ceilalţi înaripaţi din Cer...

Eu sunt cea mai neobişnuită adolescenta ever...mulţi îmi scot ochii (figurat vorbind),că nu mă îmbrac în pas cu moda, că nu mă machez sau chiar că am părul prea nu ştiu cum... într-adevăr, niciodată nu am fost în ton cu viaţa cotidiană, dimpotrivă, pot chiar spune că trăiesc în vremea marilor aristrocaţi în care mai zăreai o femeie extrovertită, pusă pe ceartă pentru apărarea drepturilor femeieşti în societate. De regulă hainele îmi ajung în mână prin întâmplare, şi le port într-un fel unic, pentru că unicitatea mă deosebeşte de celelalte.

Revenind la partea de iubire în timpul adolescenţei...

Am ajuns de fapt în zona crepusculară a temei noastre...cred că povestea următoare se potriveşte cu cea a multor fete şi, de ce nu, chiar a unor băieţi care nu gşsesc încă curajul să spună adevarul unei fete, că o plac sau că o simpatizează. Se poate intampla oricui, mi s-a întâmplat chiar şi mie... este firesc să ajungi să simpatizezi o anumită persoană atunci când este singura care pare să te accepte aşa cum eşti. Dar e mai greu când află din alte surse şi nu din propria ta gură...bine eu nu am ajuns până acolo... sunt poveşti de dragoste care se pot termina prin a-şi da ignore reiproc pe messenger, sau chiar prin a se face de râs în public prin nişte “despărţiri cu alai”, cum le numesc eu...

De cele mai multe ori simţi nevoia să te confesezi cuiva, de regulă unei prietene cu care te înţelegi destul de bine. Şi începi să-i povesteşti despre cel mai tare tip din liceu pe care îl placi, iar apoi aflii că tipa s-a cuplat cu el,după ce s-a îndragostit fulger de el... cum e şi viata asta de adolescent...

Adolescenţa nu este doar viaţa în roz, este şi acea pată de nonculoare ce ne acoperă precum o pătură în fiecare zi, dar ea este probabil acea legătură a nostră cu lumea reală care funcţionează exact ca un ceas deşteptător care, observând că ne depărtăm în lumea ludică a visului ne trezeşte fără milă...

Fiecare zi la şcoală este ca un bal al Cenuşăresei în urma căruia, când ceasul bate pentru ultima oară de ieşire, uiţi câte un strop din imaginaţia ta, o picătură din visele tale după care te intorci a doua zi, nerăbdător să vezi ce prinţ a avut curajul să le îmbine şi să descopere adevărata ta faţă ascunsă în spatele măştii.

Adolescenţa nu este doar perioada în care trebuie să etalezi haine de firmă în ton cu moda franţuzească, sau genţi imense cu tot felul de strasuri sau eu mai ştiu câte şi mai căte absurdităţi care în ziua de azi sunt absolute cruciale...

Ci este sala de bal unde surorile vitrege mor de invidie când te văd la braţul celui mai frumos băiat din şcoală, când văd cât de multă importanţă dai şcolii, prefăcându-te fără să vrei într-un mic şobolan de bibliotecă sau când te văd fermecând inimile tuturor oamenilor cu care întreţii o conversaţie, transformându-te într-o Hermione a unei şcoli obişnuite...

Adolescenţa sub pătura unei iubiri... un vis al cărui final il deţine doar acel ceas care începe să ticăie tot mai repede odată cu îndepărtarea de copilărie...