Literatura era ca o prinţesă, adânc ascunsă între păduri, ferită de privirile insistente ale neştiutorilor. Se ascundea de mulţi, însă ea se arăta numai celor fermecaţi într-adevăr de puterile sale.
Curând ea deveni tot mai cunoscută şi mai iubită de popoarele de peste mări şi ţări, iar tot ce era negru, urât şi lugubru dispăru în trecut lăsând soarele să se joace în jurul minunatei lumi a literaturii.
Nu se ştia cum, de unde sau în ce fel luau naştere nişte simple personaje care treceau prin felurite încercări pentru diferite misiuni... dar odată, un flăcău curios şi mai ales curajos pleca la drum în căutarea reginei şi a regatului său.
Flăcăul nostru era sărac, părinţii săi nu mai trăiau; se zicea că el ar fi fost crescut de un vulture, iar semnul distinctiv de pe braţul flăcăului sub formă de coroană ar fi fost crestat în piele la naştere de către vulturul însuşi.
Flăcăul mergea şi mergea, cu speranţa în suflet că va găsi regina Literatură, însă între timp, vrăjitoarea ţărilor şi mărilor, stăpâna bufniţelor şi a cucuvelelor măsluia un plan cu ajutorul căruia să îngreuneze drumul flăcăului, iar astfel el să rămână un ignorant pentru tot restul vieţii. Istoria specifică lupta îngrozitoare dintre vrăjitoarea Analfabette si Literatură, luptă în care regina reuşise într-un final să îşi învingă duşmanca, închizând-o într-un cufăr aruncat în prăpastia Lenei.
Se pare că nepăsarea vrăjitoarei devenise atât de mare încât nici măcar cufărul nu mai putu suporta greutatea indolenţei sale, eliberând-o în cele din urmă.
Acum că vrăjitoarea cea rea evadase şi că ştia drumul flăcăului, aceasta îşi găsi repede ajutoare fidele care să o ajute la prepararea poţiunilor, care să-l împotmolească pe băiat. Presărând într-un ceaun litere buchisite, mânzgăleli, foi rupte, ciuntite, poze cu căpcăuni (e posibil ca scriitorul acestei poveşti, adică eu, să fi exagerat un pic cu plasarea în timp şi spaţiu, dar să ne imaginăm că pe atunci erau imprimante Cannon color) şi cu cele mai urâte vrăjitoare din ţinut, obţinuse un urât spân Caciorescu, căruia îi întrebuinţă degrabă să îl găsească pe flăcău. Caciorescu, cu o figură tâmpă şi bleagă şi tot ce vreţi plecă la drum.
Probabil vă veţi întreba de ce Analfabette îl vâna pe baiat, va spun eu de ce: pentru că ardoarea lui depăşea orice limite, iar aceasta zgripţuroaică nu putea înţelege de unde atâta dorinţă...
T recură zile, luni, ani, dar Caciorescu nu se intoarse pe semne că era prea bătut în cap...
Flăcăul era din ce în ce mai aproape de ţinutul reginei Literaturii, însă un impediment major apăru pe neaşteptate. Un nor ca de plumb îl încolţi deodată, îl făcu să se simtă captiv şi slăbit. De unde credeţi că venea acest nor? Simplu: de la “vrăjicioară”, cum îi zise flăcăul, care ştia că în tot acest timp o putere malefică îl urmărea.
“ Vrăjicioaro, vrăjicioaro! Tu te pui cu mine, cum s-au pus mulţi cu tine. Dar tu nu ştii două lucruri: că la mine ca parinţi îi am pe vulturi şi ca naşi pe norii mândri. Din înaltul ceriului eu îmi iau puterile şi îmi cânt cântările, dară tu? Tu din lene te înalţi, cu regina te tot baţi, nu ştii o frază să zici, mai ai şi complici... ce v-oi fi făcut eu vouă?”
“ Da d’un’ îţi veni că io nu prea poci citi? De complici să nu te iei, că ei chiar îmi sunt fidei! Iar apoi, tu să nu-mi zici că îmi rezişti alor mele mari puteri”
“Babo, babo...” şi zicând aste vorbe, din adâncul cerului, un vulture gigant, cu pene de foc înşfăcă zgripţuroaica vrajitoare şi o aruncă in mare, unde se transformă în sare... oare d’aia o fi sărată marea?
Complicii fură azvârliţi în ţara lui pogonici, unde copilaşi draguţi fură învăţaţi de mici ce înseamnă hărnicia şi iubirea.
Între timp, curajosul nostru personaj se apropia cu paşi repezi de regatul reginei, printre punţi de gheaţă, printre grinzi de foc, peste balauri imenşi de ură şi răceală, ajutat fiind de bunul său prieten vultur.
Apropo, ştiţi ce s-a întâmplat cu acel specimen creat de Analfabette?
M-am întâlnit cu dumnealui în drum spre Literatură, însă cum mintea nu l-a dus, nu m-a recunoscut, aşa că a luat-o la perpedes prin păduri, rătăcind printre ororile şi fiarele codrului. Dar el a fost cel care m-a salvat, cel care a atenţionat vulturul de pericolul în care mă aflam.
Aş putea continua la infinit povestea, dacă nu aş şti că băiatul reuşeşte să ajungă la Literatură, în cel mai înalt vârf al puterii sale, în cel mai interzis şi mai imposibil loc posibil.
Dacă n-aş şti că acel copil sunt eu, cu siguranţă nu v-aş povesti aşa ceva.
De ce?
Pentru că nu aş mai fi sigur pe spusele mele, pentru că ar însemna să mint, pentru că ar însemna că mi-aş înşela cel mai bun prieten şi tovarăş, Vulturele, ce mă ajută să străbat nemărginitele ceruri. Evident că întreg ţinutul a rămas împietrit la vederea mea la picioarele Măriei Sale.Aceasta mi-a înmânat dragostea de literatură şi puterea de a rezista oricărei “vrăjiciori” şi oricărui “Caciorescu”.
Si ce s-a întamplat cu mine? Aaa, păi nu ţi-ai dat seama unde eram eu? Mă aflam într-o bibilotecă sforăind după lungi lecturi de sală. Se pare că băltoaca de salivă de pe cărti nu venea de la catelul meu Caciorescu,ci de la mine, asa că nu mă pârî bibliotecarei pentru că e în stare să mă transforme într-un vrăjicior!
Şi iată cum eu… Am încălecat pe un măgar, am mâncat un bondar care v-a încântat cu minciuni mari, gogonate, adorate, înfrânate;minciunele cu cucuie-adevărate, căpătate din cetate. Iar bondarul mic de tot a zburat spre Pacific, dar voi nu v-aţi plictisit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu