Vals


Nu cred că există persoană care să nu fi dansat măcar odată Vals, Vals Vienez în acele săli imense, somptuoase…pe acordurile muzicii unei orchestre care pur şi simplu te obligă să o onorezi cu un dans…
Sunetele dramatice scoase de un pian vechi aproape dărâmat de bătrâneţe te îmbie să-i asculţi amarul… Scripca te imobilizează în timp ce te hipnotizează cu zgomotu-i glacial… Basul este ca un mic bondar care parcă se plimbă în jurul tău mai mult să te ameţească… Sunetele se împletesc în jurul tău, le simţi…dar oare poţi dansa?

*

Adesea cuvintele sunt de prisos când moarte acaparează viaţa unei fiinţe dragi…
Se mai trezeşte unul să mai zică:”A intrat în anul morţii!” sau „nu mai are mult…se curăţă cât de curând…”
Regretele sunt de prisos…sunt chiar ipocrite…
Dar până la urma.. moartea este CE?
Un ce? Un om? Un zeu? O pasăre? O furtună?
NU!
Moartea este teama, frigul, sufocarea, căldura excesivă, furia, moartea este acel punct limită al unei vieţi ajunse la finalul puterilor… un sfârşit…

*

-Copilărie?
Te-aş întreba cam ce este ea?
Există cu adevărat?
Eu una n-am găsit-o nici acum… dacă se ascunde de mine?
Adică poate nu a vrut să vină la mine… poate s-a supărat fără motiv pe mine!
Adică…uite cât am căutat-o şi uite că tot nu am găsit-o…
-Nu se ascunde…
E doar un duh…uită-te în oglinda asta…
- Ce mi-ai făcut la chip, la corp?
Sunt hidos…
- Nu.. eşti bătrân doar.. anii şi-au rostit cuvintele peste deceniile tale… copilăria ta uite-o plecată pe alt meleag...acolo unde tu eşti încă copil, dar uită-te pe tine aici… bătrân, copil însă!
Copilăria nu este decât o pată de cerneală într-un pahar cu apă…odată cu timpul culoarea albastră trece… la fel ca visele, la fel ca anii…fără ca nimeni să poată opri în loc procesul!
Uită-te în oglinda asta ori de câte ori simţi nevoia de a copilări…
Doar ea îţi vede adevăratul chip
Şi împreună cu ea mă vei vedea pe mine
Copilăria mult căutată…