Dar nici n-am apucat să-ţi spun…



Uite cum plâng norii…
Până şi ei te caută, te simt acolo departe sus!
Au trecut… nici nu mai ştiu…5 luni de când sufletul tău a decis să mă părăsească… tu însă eşti lângă mine… te simt!
adesea îmi vorbeşti, nu?
Te aud.. un glas ciudat, înfundat… ca un tunet, aşa de ciudat… ai plecat! Însă cu ce drept? Te-am lăsat eu să pleci aşa fără să mă anunţi? Fără să mă ierţi? Fără să mă mai vezi o singură dată…
Nu mă auzi, nu? De ce să mă auzi? Te-aş plictisi cu aberaţiile mele, nu?
Hai să ne amintim cum era când stăteam împreună aici! Aici!?
Unde eşti?!
Nu vezi că mă răneşti cu tăcerea asta ciudată, impregnată cu un zgomot care mă asurzeşte?
Mai ştii când ai venit odată? Erai pe un drum nu tocmai străin, erai fericit, îmi zâmbeai, mă vedeai, mă auzeai… m-ai luat în braţe pentru un moment… de unde era să ştiu că nu mai aveam să te mai revăd?...
Parcă nu mi-ai spus absolut nimic… tăcut, în lumea ta ai plecat!
Ai plecat ca să pleci acolo unde plecarea este fără întoarcere…
De ce nu vii? De ce stai acolo… Acolo unde totul este altfel?
Te-am văzut Atunci… m-ai văzut? M-ai simţit? Ai văzut ce am văzut şi eu?
Erai aşa rece… nu mă vedeai…mă uitasei…vroiai să dormi, dormi acum intr-o răceală morbidă… plângeam în timp ce te strigam…oare m-ai auzit? Oare ai prins acea lacrimă ce cădea pe obrazul meu peste ochii tăi?...
Răsuflarea ta era gheaţă, ochii tăi erau negri… însă ai decis să pleci…
Nu ţi-ai văzut lumea?
Gata?
Pleci iar?
Iar nu mai vii?
Vii doar când vrei?
Dar nici n-am apucat să-ţi spun…
Îmi pare rău…
(pentru M.C.V.)