Iubirea...un fir de iris...



Mergi pe stradă şi vezi diverse cupluri care se ţin de mână, care par să se contopească lent, cu fiecare pas făcut…
Mai auzi o şoaptă: „ce bine că eşti!”… un alint, un ghiont care să atragă atenţia lui, dându-i de înţeles că acolo lângă el se află o persoană specială, o fiinţă fragedă ca o căprioară care are nevoie de el… de UN EL…
Iubirea este aşa… este un sentiment profund, pierdut de un spaţiu ludic, de un spaţiu închis…este un sentiment fără falduri, fără teamă, fără prea multe vorbe…
Deşi raportarea la iubire nu este aceea cu care practic suntem obişnuiţi zilnic… ci mă refer la iubirea aceea jucăuşă, prin intermediul căreia ne transformăm iar în nişte mici copii, care visează la un cer înalt împreună cu un el sau cu o ea…
Iubirea se află în noi…trăieşte acolo adânc uitată în inimi… da…uitată…
Ce este de fapt iubirea?
Este vreun ring de dans? O sală plină de suflete? Un puternic val de ploaie?...
*
Timpul decide multe… iubirea depinde intr-un mod ciudat de timp…totul pare sa se întâmple in defavoarea noastră… iubirea se uită, ne uităm şi pe noi chiar…parcă devine obişnuinţă…
Este imposibilă întoarcerea timpului, este irevocabilă… deşi el fuge reproşabil… parcă îţi fură vorba aia dulce, parcă nu mai avem timp să povestim un simplu pasaj din săracul nostru peisaj…
Tu mai ai timp să zici „Te iubesc” ?
Se pare că nu…